Din viata lui Andersen

(Notitã bibliograficã de X. Marmier)

... Andersen îmi povesti suferintele prin care trecuse.

"M-am nãscut, începu el, în 1805 la Odensee, în Fionia. Bunicii mei au fost bogati; dar dupã un lung sir de nenorociri si de afaceri nereusite, pierduserã tot ce aveau si nu le mai rãmase decât amintirea amarã a zilelor fericite de odinioarã. Am auzit de multe ori pe bunica vorbindu-mi de rudele ei din Germania si de luxul în care trãiau. Era dureros lucru s-o auzi vorbind astfel, în cãsuta sãrãcãcioasã unde locuiam, de bucuriile din tinerete. Tata, care la început pãrea cã se va putea bucura de-o viatã mai îndestulatã, fu silit sã intre la mestesug si sã se facã cizmar. Când se însurã era asa de sãrac, încât nici mãcar un pat nu putu sã-si cumpere. Un bogãtas mare murise; corpul lui fusese asezat pe un catafalc si câtva timp dupã aceea mostenitorii lui vândurã la mezat tot ce slujise la înmormântare. Tatãl meu îsi adunã toate economiile lui si cumpãrã o parte din catafalc, ca sã-si facã pat de nuntã. Mi-aduc aminte încã de perdelele acelea negre, învechite, roase si pãtate de cearã. În patul acela m-am nãscut eu. Tata îsi vedea de mestesugul lui, care-i mergea când mai bine, când mai rãu, dupã vreme si dupã musterii. Trãiam într-o strâmtoare aproape fãrã întrerupere, dar în sfârsit trãiam: si seara, când venea ora mesei si punea mama pe masã putinul ce aveam de mâncare, erau încã între noi ceasuri de veselie, pe care nu mi le pot aminti fãrã un sentiment de înduiosare. Când ajunsei în vârstã de a munci, mã asezã într-o fabricã. Îmi petreceam acolo cea mai mare parte din timp. În restul zilei mã duceam la scoala sãracilor, învãtam sã citesc, sã scriu, sã socotesc. Unul din vecinii nostri, care-mi arãta mare dragoste, îmi împrumutã câteva cãrti, si citi cu lãcomie toate comediile ce-mi cãdeau în mânã si toate biografiile oamenilor mari. Citirea asta trezi în mine o fiintã nouã. Îmi ridicai privirea mai sus de ceea ce fãceam eu acolo în fabricã, si mi se pãrea cã si eu as putea s-ajung un om mare. Tata muri când eram de doisprezece ani; rãmãsei singur cu mama, urmându-mi lucrul si visurile mele. Aveam un glas limpede si frumos. Profesorul nostru care m-auzise cântând, mã lãudase adeseori si de câte ori cântam trecãtorii se opreau ca sã m-asculte. Mã învãtasem sã spun pe dinafarã câteva din bucãtile mai frumoase ce gãsisem prin comediile citite; si vecinii care fuseserã de fatã la repetitii si mã vedeau fãcând gesturi mari si declamând asa de tare, erau de pãrere cã am minunate însusiri ca sã mã fac actor. Biata mama, care niciodatã nu-si pãrãsise orasul unde se nãscuse si care nu visase pentru mine decât o cinstitã viatã de mestesugar, izbucni în plâns când aflã vestea asta: eu stãruiam însã în hotãrârea mea. Adunai cu rãbdare ban cu ban, din tot ce puteam si eu agonisi; si când într-o zi îmi socoti averea, gãsi nu mai putin de treisprezece taleri (aproape treizeci si trei de franci).

Asta era o bogãtie, o bogãtie ce mi se pãrea cã n-are sã mai aibã sfârsit. Nu mã mai gândeam decât la plecare. Mama încercã în zadar sã mã opreascã. Îmi gãsise, zicea ea, un loc minunat de ucenic la un croitor; în curând as putea cãpãta o leafã din care sã pot trãi; peste câtiva ani as ajunge calfã; si cine stie?... cu vremea as putea chiar sã am prãvãlia mea.

Toate aceste frumoase planuri, care de multe ori fãcuserã sã tresarã de bucurie inima bietei mele mame, nu m-ademeneau deloc. Aveam paisprezece ani, eram singur, nu cunosteam pe nimeni de la care sã pot avea vreun sprijin, dar un glas lãuntric îmi spunea cã trebuie sã plec. Înainte de a mã lãsa, mama vru sã mai facã încã o încercare. Era în orasul unde locuiam, o femeie bãtrânã, vestitã în toate pãrtile acelea pentru darul ei de a ghici. Era prooroaca noastrã si cu toate cã bunii crestini din Odensee ziceau cã trebuie sã aibã pe "necuratul", toatã lumea alerga la ea si toatã lumea vorbea de ea c-un fel de respect; cãci ea putea sã ghiceascã viitorul fie prin cãrti, fie prin invocãri trainice pe care nimeni nu le întelegea. Spunea fetelor tinere, când aveau sã se mãrite; bãtrânilor, cât timp o sã tinã iarna si cum o sã fie recolta. Mama se duse sã roage pe aceastã ghicitoare sã-i facã cinstea de a veni si la ea. Când o vãzu mama intrând în casã, o luã de mânã, o puse sã se aseze pe marginea patului ei si-i dete cafea în cea mai frumoasã ceascã a ei; apoi îi vorbi în privinta mea si-i ceru sfat. Ghicitoarea îsi puse ochelarii pe vârful nasului, îmi luã mâna stângã s-o privi cu luare aminte, o privi îndelung si rosti cu glas solemn, cã, într-o zi, se vor face luminatii în orasul Odensee în cinstea mea.

Vorbele acestea ale ghicitoarei, împrãstiarã toate temerile mamei. Îmi dãdu binecuvântarea ei si plecai. Salutam cu bucurie roditoarele câmpii care se desfãsurau înaintea ochilor mei si marea care se-ntindea în fata mea................................"